Tel:

0755.535.363

Râul curge lent, ediția a 2-a

„Pentru a începe prezentarea romanului Rîul curge lent mă voi folosi de următoarea afirmație a autorului: „Cuvintele-ți vin roi în minte și-i greu să le pui într-o anumită ordine. Tot încerci și-ncerci degeaba.”Primul lucru care-mi vine în minte este să-i dau dreptate. La prima vedere, romanul este un conglomerat de sisteme și strategii narative asamblate aleatoriu, care dau senzația de artificiu gratuit. Personajele sînt destul de greu identificabile (aceasta fiind, de fapt, și dorința secretă a autorului) și se interferează. Astfel, dacă nu este citit cu foarte mare atenție, după parcurgerea celor 100 de pagini, cititorul nu rămîne decît cu impresia că s-a aflat în fața unui experiment steril. Și totuși…

     Lucian Zup se află în căutarea unei stilistici proprii și, datorită faptului că este vizibil obsedat de ideea de a fi original, forțează toate tiparele. Preocuparea de a scrie un roman despre roman nu este în nici un caz nouă, avînd o carieră interesantă pe tot parcursul secolului trecut, dar volumul de față depășește din cîteva puncte de vedere această intenție. Iată o rețetă de a face literatură și de a gîndi despre artă pe care autorul sieși și-o prescrie: „în deplinătatea la facultățile mele artistice, iată testamentul meu, zece porunci: 1. Opera să-ți poarte amprenta, să fie imaginea ta construită din cuvinte. 2. Nu privi cu dispreț adevărata artă. 3. Gîndește, gîndește mereu și lasă-i pe alții să se istovească muncind. 4. Fii propriul idol. 5. Stilu-ți să nu ucidă sclipirea de viață din…”.

     Trecînd peste faptul că autorul ne promite 10 porunci și ne poruncește doar de 5 ori, interesantă este ultima: stilu-ți să nu ucidă sclipirea de viață. Deci Lucian Zup este conștient că o prea categorică ștrangulare a frazelor duce la moartea literarității și deci a emoției artistice. Fragmentele în care nu se face referire la scriitor și la obsesia acestuia de a scrie un roman sunt niște monologuri puse pe seama unor voci care compun cercul acelui misterios și în același timp ambiguu personaj „Ea”. PRIETENA EI, MAMA EI, TATĂL EI, FRATELE-EI-MAI-MIC. Personajele lui Lucian Zup, depășind limitele prozei, se (auto)investesc ca personaje de poezie și dramaturgie, pierzîndu-și spațiul narativ și evoluînd unele în fața celorlalte. De fapt, există locuri în care metamorfoza prozei în teatru capătă „acceptul” explicit al autorului, prin construirea unor minicapitole numite „Scenă posterioară” sau „Scenă patetică”.

În unele locuri, textul este lăsat intenționat să respire, eventualele căderi în banalitate sunt sancționate chiar de autor, prin fraze autoreflexive: „Da nu reușesc să găsesc subiectu. Totuși tre să fie pe undeva prin țigară în partea nefumată – sau l-am scăpat în fumul ce se scurge?”

Romanul este un experiment. Este un text care adună sub același titlu proză, teatru, teorie literară, fișe de lectură și poezie. Nu-mi dau seama ce predomină, povestea ca atare sau povestea despre poveste. ”

Șerban Axinte, articol în Timpul

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *