Tel:

0755.535.363

STEFAN AHNHEM – Al nouălea mormânt

Al doilea roman din seria Fabian Risk. Sau cel puțin așa era menționat pe undeva. După anul publicării în țara de baștină (Suedia) se pare că într-adevăr urmează după Victimă fără chip. În acesta erau făcute câteva mențiuni la trecutul lui Fabian Risk. Despre viața de polițist, dar mai interesant e că soția l-a prins cu o colegă. Pentru asta într-adevăr se merită să mai scrii un roman în care să explici cum stau lucrurile. Deci cel de-al doilea roman e situat înaintea primului pe axa temporară. Cineva cred că n-a trecut cifrele corect, căci altfel nu există nici o justificare în privința inversării ordinei. Faptul că a fost publicat (sau scris) ulterior mai puțin contează.

            Oricum, e mai dinamic decât cel care poartă cifra 1. Poate din pricină că autorul nu mai insistă la fel de mult pe relațiile cu cei din familie, în special cu un fiu care are lipsa de înțelegere a adolescentului, însă nu recurge la gesturi extreme, din păcate, nici măcar să incendieze mașinile vecinilor și să-și ucidă profesorii (la personaj mă refeream, a nu se înțelege greșit). Și conține și ceva mai mult sânge.

            Romanul se deschide prin istoria misterioasă a unei scrisori. Însă eu cel puțin am și uitat de menționarea ei până spre sfârșit, când se rezolvă misterul care are legătură cu o dragoste de dincolo de mormânt, mai ceva decât Novalis. De ce am uitat? Nu neapărat din pricina vârstei, ci a câtorva fire narative care se întretaie și care la rândul lor generează mistere. Ca într-o prismă de lumini și cioburi, avem așa: desfășurarea anchetelor în Suedia și Danemarca, din unghiurile de vedere ale câtorva polițiști, indiferent dacă au fost însărcinați cu rezolvarea cazurilor respective sau nu, perspective ale victimelor, perspective ale ucigașului (sau ucigașilor), perspective ale martorilor, viețile private ale anchetatorilor.

            Autorului îi place să jongleze cu perspectivele, jonglare care îi iese după părerea mea. Ca lector (nu in fabula) am avut tendința să cred că cele două cazuri din cele două țări vecine ar putea fi puse în seama aceluiași sadic ucigaș căruia îi place să ia câte un organ din corpurile, iar pe femei le violează (treabă mai greu de săvârșit pe bărbați, căci și aceștia se numără printre victime). În apărarea mea, trebuie să spun că nu m-am înșelat pentru că am acest obicei, ci din vina autorului: cazuri asemănătoare, legături între anchete care se duceau în țara vecină, falsele indicii, diferitele perspective. Referitor la jocul perspectivelor, mă gândeam ce avantaj are literatura când cititorului îi prezinți un fragment ca venind din unghiul de vedere al criminalului necunoscut, însă aruncând detalii care să te trimită spre alte personaje sau evenimente, numai să descifrezi greșit misterul. În plus, pot exista falși ucigași (cu propriile perspective concurente cu a celui adevărat) și unul veritabil care îndreaptă probele și suspiciunile spre primii, ca și cum naratorul n-ar fi îndreptat suficiente. Nici ideea care stă la baza crimelor nu e chiar liniar interpretabilă: să extragi organele unor indivizi, dar nu pentru a le vinde, deși se pornește de la aceasta. În ce scop? Pe asta mai las și alți cititori să descopere.             Ca să arunc și o concluzie: un roman tensionat, cu tensiunile create nu numai din desfășurarea evenimențială, ci îndeosebi din modul de compunere și îmbinare ale perspectivelor. Păcat că finalul a fost ușor grăbit. Deși poate altfel ar ajuns telenovelă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *